AMP: o cameră video care înregistrează HDR (High Dinamic Range)

AMP este o cameră video cu un singur obiectiv care poate captura în timp real imagini HDR. Video HDR (High Dinamic Range), după cum știți, expune irealitățile viu mirositoare ascunse în viață (sau ceva de genul ăsta).

Încercând o explicație mai coerentă, HDR presupune un set de tehnici aplicate procesării imaginilor filmate (sau fotografiate) prin alegerea celei mai reușite imagini supraexpuse și subexpuse (sau o serie a acestora) și contopirea acestora într-un rezultat care, deși este a aceluiași subiect, arată foarte diferit față de cum este perceput acel obiect cu ochiul uman. În esență totul depinde de intensitatea luminii și tehnica este cunoscută de prin 1850 (dacă vă vine să credeți), an din care a evoluat fiind acum valabilă în camerele foto SLR cu specificații medii sau de top.

Doar urmăriți clipul de mai sus pentru a pricepe instant ce înseamnă HDR.

Sistemul implementat de modelul AMP utilizează un splitter care împarte imaginea surprinsă de obiectiv în două și o dirijează spre cei trei senzori, oferind astfel un interval dinamic de 17 opriri. AMP are o tonă de opțiuni HDR, majoritatea dintre acestea fiind demente și ridicole dar câteva par să arate chiar bine. Să sperăm că, AMP (și alți producători) pot optimiza setările, algoritmii și sistemele lor astfel încât să putem folosi de fapt HDR video pentru a face clipuri de genul ăsta:

sau ăsta:

Având încă pe retină imaginile din clipurile de mai sus, mă entuziasmez la ideea de video HDR în 3D.

Ce înseamnă „White Screen of Waiting – WSoW?”

Dacă mi-a fost relativ ușor să găsesc articole pe internet referitoare la „Blue Screen of Death – BSoD” (Ecranul Albastru al Morții), afișat enervant de des de către Windows 95, Windows 98, Millenium, XP (chiar dacă mai rar) și 7 (foarte rar), în schimb despre „White Screen of Waiting – WSoW” (Ecranul Alb al Așteptării) n-am găsit mai nimic, cu toate că toată lumea l-a experimentat cel puțin odată.

Acest „Ecran Alb al Așteptării” apare în scenariul în care rulăm o aplicație ce împinge procesorul în 100% și umple memoria RAM în totalitate sau omoară HDD-ul cu informații trimise spre scriere iar fereastra acesteia se transformă într-o culoare albă, ca-n imaginea de mai jos:

Atenție! În bara de titlu a ferestrei nu apare afișat textul „Program not responding” și, de cele mai multe ori, nici în task manager aplicația nu este marcată ca fiind blocată! De regulă, aplicațiile care se pretează la acest comportament sunt editoarele foto-video, sau programele CAD (Computer Aided Design).

Ce trebuie să faceți când întâlniți o astfel de fereastră? În primul rând SĂ NU MAI FACEȚI NICI UN CLICK pe fereastra albă! În majoritatea cazurilor în care m-am întâlnit cu o astfel de fereastră, un click în plus îmi transforma programul în „not responding”.

În cazul în care programul execută un task CPU & RAM intensiv (encodarea unui fișier video cu dimensiuni respectabile, randarea unei imagini complexe 3D, interogarea unor baze de date complexe și/sau crearea unor rapoarte) este bine să-i dați răgaz câteva minute ca să termine activitatea (de unde și numele de „Ecran Alb al AȘTEPTĂRII”), după care, acesta se întoarce la starea normală de funcționare.

Cum verificați dacă programul cu fereastra albită încă funcționează? Încercați să urmăriți dacă fișierul în care scrie (că e video, foto sau un simplu xcel) crește în dimensiune. Bineînțeles că sunt situații (mai rare, ce-i drept) în care fereastra albă pur și simplu indică faptul că programul s-a blocat și trebuie oprit din task manager. Dar, dacă ați muncit 2-3 ore la un proiect video și s-a albit fereastra editorului chiar când i-ați dat comanda să encodeze varianta finală, nu disperați, puțină răbdare nu strică niciodată.

„Căutarea” este castelul lui Google, restul produselor sunt doar șanțuri de apărare cu apă

Google se extinde într-un miriapod de direcții – browsere, mobile, aplicații de productivitate, sisteme de operare, social. La o primă vedere superficială s-ar putea trage concluzia că marele G încearcă din răsputeri să ofere și alte produse în afară de cel inițial: search-ul (indexarea siteurilor și căutarea după cuvinte cheie pe acestea). Ceea ce oamenii se grăbesc să uite în ziua de azi este că Google Search este un produs de o calitate aproape impecabilă.

Dar trucul magic pentru Google nu este realizat de acuratețea rezultatelor oferite de către propriul motor de căutare ci de mașinăria monstruoasă de făcut bani construită pe fundația oferită de Google Search: reclamele contextuale (duetul adSense – programul oferit posesorilor de siteuri care vor să câștige bani din afișarea de reclame și adWords – programul destinat celor care doresc să-și facă reclamă prin adSense).

Nu mai este un secret pentru nimeni că majoritatea profitului înregistrat de Google provine din Search, după cum puncta Coțofana aici. Privită din acest context strategia de expansiune a lui Google poate fi interpretată nu ca o serie de ofensive agresive de cucerire a cât mai multor nișe de piață ci, mai degrabă ca o strategie ultra-defensivă de apărare a produsului primordial: Search-ul (mai precis a platformei genial monetizată cu adSense/adWords).

Unul din citatele celebre ale lui Warren Buffet prin care aceste descria cea mai bună afacere ca fiind „castele economice înconjurate de șanțuri impenetrabile pline cu apă”. Search-ul este fără îndoială castelul economic a lui Google iar restul produselor provenite din Mountain View nu sunt altceva decât canale adânci pline cu apă (și crocodili) menite să protejeze acest castel. Android este un șanț plin cu apă. Google Chrome? „doar” un canal cu apă. Google App? nu este altceva decât un șanț plin cu apă (repetarea obsesivă a comparației este intenționată). Google Maps, Google Books, Google Earth, Google Translate, Google… să continui? Cred că ați prins ideea. Toate acestea sunt produse gratuite, subvenționate de profiturile făcute din Search și create cu singurul scop de a proteja nucleul afacerii Google.

Dar Google nu numai că s-a înconjurat de canale pline cu apă, a mers mai departe pârlind pământul din apropierea acestora: Android, Chrome sau Chrome OS nu sunt „produse” în sensul clasic de „afacere”. În privința lor nu există un plan prin care să devină în viitor castele economice. Google nu încearcă să facă profit din Android sau Chrome ci doar să înlăture orice strat (care ar putea aparține la un moment dat altcuiva) dintre consumatori și Google Search, prin oferirea gratuită a mijloacelor de accesare.

Datorită faptului că aceste straturi sunt produse software fără costuri variabile, această strategie de apărare implementată de Google este una foarte fiabilă. În esență Google nu numai că-și construiește un sistem puternic defensiv de canale pline cu apă, mai și pârjolește pământul din apropierea castelului pe o rază de 250 de km. ca să fie sigur că nu se poate nimeni apropia periculos de mult.

Mai trebuie să vă amintesc care este motorul de căutare implicit pe Android sau Chrome? e Google. Android și Chrome nu sunt altceva decât porți sau noduri de accesare a lui Google Search. Fără ele Google ar fi mult mai vulnerabil la înlocuire ca motor implicit de căutare pe telefoanele mobile. Similar, navigatorul web Chrome îl ține pe Google Search în centrul atenției (atât în OmniBar cât și în bara dedicată de căutare, devenită cumva redundantă), pentru scenariul în care Firefox ar primi o ofertă „de nerefuzat” din partea lui Bing-ului de la Microsoft (nu se va întâmpla în următorii 3 ani).

 Modul în care Google a ales să-și apere castelul economic are un efect devastator asupra piețelor unde acesta alege să intre deoarece își oferă produsele gratuit. Producătorii și operatorii de telefonie mobilă sunt stimulați economic să folosească Android, Google practic plătindu-i să-l adopte. Samsung (și alții) plătesc între 10 și 15 dolari către Microsoft pentru fiecare smartphone sau tabletă cu Android vândută și n-am auzit că intenționează să renunțe la acesta.

Imaginați-vă că Volkswagen ar plăti oameni ca să cumpere Seat-uri, ar mai cumpăra lumea Ford-uri? Sau că ai primi 1 leu pentru fiecare doză de Pepsi consumată: ai mai da 4 lei pentru o doză de Coca-Cola?

În concluzie, nu vă grăbiți să apreciați succesul noilor produse Google după veniturile sau profiturile pe care le generează direct, ci mai degrabă după cât de multă protecție oferă afacerii de bază a lui Google: Search-ul.

 

Na Firefox, cum rămâne cu aroganța făcută lui Chrome acum 20 de luni?

Scriam pe 22 Mai 2010 că Firefox face remarci ironice la adresa numărului de utilizatori ai lui Chrome (365 vs 70 milioane utilizatori la vremea respectiv, Chrome câștigând doar 40 de milioane de utilizatori în perioada iulie 2009 – aprilie 2010 față de cei 100 de milioane noi useri de Firefox din aceeași perioadă) și mă hazardam să prevăd că, în maxim 2 ani, Chrome va depăși vulpița dulce și haioasă (Firefox) din punct de vedere al cotei de piață.

N-au trecut 2 ani ci doar 2o de luni și realitatea crudă îmi dă (din nou!) dreptate: Chrome a detronat Firefox ca număr de utilizatori!

De fapt, acest moment s-a întâmplat cândva în decembrie 2011 dar, cum nu există un recensământ mondial exact al utilizatorilor de browsere, am așteptat ca estimările făcute de agregatoarele relevante în domeniu (NetMarketShare, statcounter s.a.) să ajungă la aceeași concluzie: Firefox nu numai că stagnează în conversia numărului de utilizatori dar mai și pierde din aceștia în favoarea lui Chrome.

Una peste alta, Google a reînnoit recent contractul cu Mozilla pe o perioadă de 3 ani în care motorul de căutare implicit a lui Firefox va fi Google contra sumei de 300 milioane dolari pe an. De ce a făcut Google gestul ăsta, când are în portofoliu un browser potent? Google spune că încurajează concurența și nu este deranjată de amenințarea reprezentată de Firefox ci, dimpotrivă, motivată. Și eu dacă aș fi la linia de start în cursă într-un Ferrari i-aș da bani de cauciucuri sport concurentului cu Dacia Logan, nu? Firefox în schimb nu spune nimic; probabil se bucură că primește banii de la Google.

Același scenariu se întâmplă acum cu Google+, pe care mulți se grăbesc să-l descrie ca „oraș-fantomă”, „cimitirul-încăpățânaților” etc. Eu spun doar atât: Facebook, uită-te peste umăr! (

Ce înseamnă „outsourcing”?

Conceptul de „outsourcing” este folosit în mod inconsistent dar de obicei presupune contractarea unei activități – efectuate anterior în interiorul companiei – cu un partener extern. În acest sens, două instituții încheie un acord prin care sunt externalizate unul sau mai multe servicii contra unor costuri.

Prin „outsourcing” (în România l-am întâlnit tradus ca „externalizare”) o companie se poate focusa mai bine pe activitățile care-i constituie nucleul de bază, își reduce costurile de funcționare, îmbunătățindu-și astfel calitatea produselor (sau a serviciilor) oferite.

De dată relativ recentă este abilitatea companiilor să externalizeze anumite activități în afara țării unde activează, concept definit ca „offshoring” sau „offshore outsourcing”.

Cel mai relevant exemplu de „outsourcing” care-mi vine în minte este cel al unei companii de asigurări care preferă să încheie un contract cu o firmă de curățenie interioară pentru igienizarea propriilor spații decât să angajeze o femeie de serviciu. Sau cel în care o companie de telefonie mobilă încheie contracte de colaborare cu alte firme prin care acestea din urmă se angajează să aducă abonați noi (de regulă din mediul business), fără ca Orange, Vodafone sau Cosmote să-și mai bată capul cu departamentul „Vânzări Corporate”.

De ce cred eu că Windows Phone va fi un succes

Am scris în articolul despre fereastra transparentă PC Samsung că telefoanele Nokia care rulează Windows PHone au fost populare la CES 2012 și aș vrea să elaborez puțin pe subiectul ăsta.
La sfârșitul lui 2009, era clar deja pentru toată lumea că Windows Mobile 6.5 (și versiunile anterioare) deveneau în ritm alert irelevante pentru piața în creștere explozivă a smartphone-urilor, motiv pentru care Microsoft a început proiectarea următorului sistem de operare pentru telefoane mobile de la o coală albă de hârtie.
În luna februarie 2010 Steve Ballmer (bosul actual al lui Microsoft) a dezvăluit publicului o versiune conceptuală a lui Windows Phone 7 care avea la bază un set de principii sănătoase, ce și-au dovedit viabilitatea în cursul anilor la Apple (mai puțin la Android) precum și o interfață grafică inovator de simplă, centrată nu în jurul aplicațiilor ci a informației cu care interacționează utilizatorul.
Bineînțeles că traseul nu a fost lipsit de hopuri, ca în oricare alt start de la zero (lipsa inițială a funcției „copy&paste, a suportului pentru flash, „no multi-tasking”, listă scurtă de aplicații disponibile în Windows Market Place etc.) dar impresia generală era una pozitivă, fapt confirmat și de intențiile marilor producători de a lansa modele de telefoane care rulează Windows Phone 7.
Aproape doi ani mai târziu și câteva update-uri inspirate iar tânărul sistem de operare a celor din Redmond – Virginia trenează în urma celorlalte 3 sisteme de operare relevante (Android-ul dezvoltat de Google, iOS-ul lui Apple și Blackberry-ul celor de la RIM) ocupând primul loc în afara podiumului. Deocamdată.
Având în vedere apele tulburi pe care navighează Blackberry în ultimele semestre, locul 3 va fi relativ ușor de ocupat la sfârșitul lui 2012, mai ales că platforma Windows Phone 7 are de partea ei următoarele atuuri:
  • parteneriatul cu Nokia în urma căreia finlandezii au lansat câteva modele de smartphone-uri cu Windows Phone, foarte bine primite de public (Nokia are o experiență colosală în domeniul designului și știe cum să construiască un telefon solid), motiv pentru care chiar se discută despre o posibilă achiziție de către Microsoft a diviziei smartphone de la Nokia;
  • Windows 8 (ce va fi lansat undeva prin octombrie 2012) cu noua sa interfață grafică Metro (practic este interfața de la Windows Phone adaptată la PC-uri) va uniformiza experiența în utilizare (user experience) a întregii game de sisteme informatice, începând de la smartphoneuri, trecând prin tablete (nișă în care Windows 7 și sistemele anterioare au eșuat patetic) și terminând cu laptopuri și PC-uri desktop;
  • Microsoft se bucură încă de 0 cotă de piață aproape monopolistă pe piața PC-urilor care, la rândul lor ÎNCĂ sunt relevante la nivel global, în ciuda propovăduitorilor care se grăbesc să trâmbițeze coma și moartea iminentă a calculatoarelor în forma în care le știm noi de aproape 30 de ani; acest fapt va ușura migrarea utilizatorilor spre Windows Phone: oamenii sunt de regulă intimidați de provocarea învățării unui nou sistem de operare (inclusiv mie, care mă consider un geek, mi-a luat câteva zile bune când am trecut de la Windows Mobile Professional 6.5 la Android până să mă încep să mă simt „acasă”) iar același tip de meniuri și iconițe prezente pe toate gadgeturile și calculatoarele crează senzația liniștitoare de familiaritate și unitate în cadrul platformei Windows – nu degeaba se încearcă oferirea acelei experiențe unitare în utilizare de care vorbeam la punctul anterior;
  • istoric vorbind, Microsoft rareori a fost prima companie care să ofere un produs inovator în premieră (cu excepția poate a primelor versiuni de Windows dar și acolo discuțiile sunt aprinse), aceasta fiind, de regulă ultimul jucător care intră pe câte o piață relativ maturizată; cu toate acestea, puține sunt domeniile în care a eșuat (îmi vine în minte acum piața consolelor de jocuri video dominată în trecut de nume ca Sony PlayStation, SEGA sau Nintendo unde XBOX-ul Microsoft se bucură de un succes real în ultimii ani – drept este că și Kinectul a pus serios umărul la această reușită).

În concluzie, pe termen mediu și lung eu pariez că Microsoft Windows Phone va face o figură bună. Poate peste 3-4 ani se va bate pentru supremație cu Android sau iOS, cine știe?

Ce înseamnă „Blue Screen of Death – BSoD?”

„Blue Screen of Death – BSoD” – Ecranul Albastru al Morții - este un mesaj de eroare afișat de diferite sisteme de operare, mai ales în Microsoft Windows, la întâlnirea unei erori de sistem critice. Ecranele Albastre pot fi cauzate și de drivere incompetent programate sau incompatibile, memorie RAM defectă (sau alt periferic hardware – HDD, CPU, placă video, placă rețea etc.), un Registru corupt sau niște fișiere DLL incompatibile.

Ecranele Albastre au fost prezente încă din cele mai vechi versiuni de Windows (începând cu Windows 3.1); alte sisteme de operare, precum OS/2 sau MS-DOS, prezintă un Ecran Negru al Morții, iar unele versiuni de testare ale lui Windows Vista afișau un Ecran Roșu al Morții în cazul unei erori de inițializare.

Paragrafele de mai sus sunt inspirate dintr-un articol de pe Wikipedia care tratează chestiunea ecranelor albastre de eroare din Windows, articol căruia aș dori să-i fac următoarea completare:

  • după timp de aproape 20 de ani, ecranul albastru al morții a rămas în linii mari neschimbat, începând cu următoarea versiune de Windows (ajunsă la ediția cu numărul 8 ) care va fi lansată în septembrie 2012, grafica lui Blue Screen of Death a fost cumva îndulcită:

Parcă arată mai puțin deprimant decât vechiul model (chiar dacă situația în care apare în ambele situații este departe de a fi roz ci mai degrabă maronie):

Cu toate că, dacă aș fi băiat, poate mi-aș dori ca veștile proaste să-mi fie prezentate în maniera asta :)

Cea mai „tare” pagină de eroare html 404 din lume! Ever! Și mai e și în lb. română (chiar dacă pe domeniu .ru)

Am citit de-a lungul timpului mai multe topuri ale celor mai inspirate pagini de eroare 404 de pe web (adică ce-ți afișează browser-ul atunci când pagina căutată nu există sau linkul este greșit).

Multe dintre ele erau interesante și hazlii, altele deprimante sau fade, dar ăsta de mai jos (care vine tocmai din „îndepărtata mama Rusie”) le bate detașat pe toate :

Pentru că este mai mult decât o simplă imagine, faceți click pe poză și… enjoy! (mai întâi asigurați-vă că aveți boxele pornite).

P.S. – Puteți opri sunetul (deși cine ar vrea asta???) și naviga printre melodii cu ajutorul săgeților din dreapta sus.

P.P.S. – Pentru o schimbare subtilă de perspectivă, plimbați ușor mouse-ul pe ecran –  internet 3D, baby!

Măi copii, chiar aveți toți nevoie de Windows 7 ULTIMATE???

Chestiunea abordată în acest articol este simplă: dintre toate edițiile în care este disponibil Windows 7, am observat că majoritatea preferă să-și instaleze cea mai moțată și galonată dintre acestea: ULTIMATE!

Mi-am întrebat prietenii și cunoscuții dacă chiar au nevoie de facilitățile pe care le oferă în plus Windows Ultimate față de versiuni mai puțin înzestrate iar răspunsul a fost invariabil negativ, doar că, deh!, „Ultimate e cel mai tare!” – explicație care sincer mi se pare un pic snoabă. Dar cum diferențele de preț dintre Home Premium, Professional și Ultimate nu sunt o problemă pentru concetățenii noștri, normal că lumea preferă să-și instaleze Ultimate, uitând de cele mai multe ori penalitatea pe care o plătesc la capitolul performanță.

Windows 7 a fost lansat în următoarele versiuni: Starter (dedicat exclusiv netbook-urilor vândute pe piețele emergente și având niște limitări serioase, consider că nu are rost să insistăm prea mult asupra lui), Home Basic (ideal pentru netbook-ul sau laptopul vechi de 4 ani al prietenei sau părinților), Home Premium, Professional, Ultimate și Enterprise (dedicat mediului business, cu un accent deosebit pe lucrul în rețea dar mai puțin important pentru utilizatorul obișnuit: cine are nevoie să se conecteze la un video-proiector prin rețea?).

Inserez mai jos un tabel comparativ cu opțiunile oferite de cele 3 versiuni mai răspândite ale lui Windows 7, Home Premium, Professional și Ultimate:

Credit: Microsoft

Windows 7 Professional oferă în plus față de Home Premium emulatorul denumit „Windows XP Mode”, un mod de conectare la rețea mai sigur („Domain Join”) și posibilitatea de a face backup și restore în/din rețea. Dintre astea 3, doar opțiunea cu backup în rețea cred că ar putea fi folosită de unii, în rest…

Windows 7 Ultimate oferă față de Professional criptare cu BitLocker (am laptop care „știe” BitLocker dar n-am fost curios s-o folosesc vreodată) și pachetul complet care conține suport pentru 35 de limbi, să poți lucra în cea care ți-e mai comodă. Buuun.

Revenind la argumentul de la începutul articolului, toate opțiunile pe care le oferă în plus Professional față de Home Premium și Ultimate față de Professional înseamnă fișiere (zeci, chiar sute) copiate și salvate pe partiția sistem și, mai important, procese care se inițiază odată cu pornirea calculatorului și rulează în fundal consumând resurse (CPU și RAM).

Am testat și eu pe un Lenovo T61 cu 2GB de RAM instalând mai întâi un Ultimate care, după 15 minute de la prima pornire rula 53 de procese (nu aveam instalat nici un alt program, era „virgin” – nici măcar driverele perifericelor care nu le-a instalat 7-le nu le-am pus) iar cu Home Premium pe același sistem și-n aceleași condiții aveam doar 42 de procese. Nu fac mențiuni cu privire la memoria RAM, că asta este o altă discuție în cazul lui Windows 7, pe care o voi aprofunda poate într-un articol separat.

În concluzie, pentru operațiunile pe care le făceați în mod uzual și cu Windows XP sau Vista, eu recomand din suflet Windows 7 Home Premium,  cel mult Professional, mai ales că nu aveți toți la dispoziție sisteme cu 16 GB DDR 3, procesoare hexacore și SSD-uri supărate.

Iar celor care sunt de părere că Ultimate este cel mai tare le doresc numai bine și sănătate.

Samsung și calculatorul de tip fereastră (transparentă)

Două lucruri mi-au atras atenția la CES 2012 (ediția plină de superlative a Consumer Electronics Show  – cea mai mare de până acum, cel mai mare număr de participanți, de vizitatori etc., etc.): primul este că telefoanele cu sistem de operare Windows Phone vor avean un cuvânt greu de spus pe piața mobilelor (despre asta voi scrie un post separat) și fereastra transparentă care poate fi folosită ca un PC cu ecran tactil de la Samsung.

Clipul de prezentare este auto-explicativ, cuvintele fiind de prisos:

Îmi place la nebunie ideea de jaluzele virtuale. Și DA, poți urmări filme porno fără să știe toată lumea care trece pe stradă, imaginile afișate sunt vizibile doar din interior.

Tehnologii promițătoare inventate în 2011 – partea VIII: NFC și explozia plăților făcute cu mobilul

Anul acesta este probabil ca plățile făcute cu mobilul să devină o banalitate și prin zonele democratice din lume. Folosită în Japonia încă de prin 2005, tehnologia NFC (Near Field Communication) s-a extins la nivel global, ultimele modele de smartphone suportând toate acest protocol.

Ce este NFC? Near Field Communication îți înlocuiește în principiu cartea de credit/debit cu telefonul: fluturi telefonul în apropierea unui cititor de carduri dintr-un magazin sau taxi iar banii îți sunt transferați din contul tău în cel al comerciantului.

Se estimează că până în 2013 1 din 5 telefoane mobile va fi echipat cu hardware-ul compatibil NFC. Trecând în revista concurența de pe această piață putem enumera: Google Wallet, Serve (American Express) și ISIS.

Închei aici seria tehnologiilor cu potențial care au ajuns în atenția opiniei publice internaționale anul trecut. Poate vom reuși peste un an să analizăm evoluția fiecăreia dintre acestea în 2012.

Tehnologii promițătoare inventate în 2011 – partea VII: ecrane tactile antimurdărie

Urăsc ecranele de smartphone pe care se vede grăsimea lăsată de degetele noastre. Altfel spus, încă n-am văzut un gadget cu ecranul curat, acesta fiind și motivul pentru care nu-mi voi lua în viitorul apropiat un smartphone doar cu ecran tactil, după cum am mai scris și aici.

Ar putea exista în viitor ecrane touch care să fie imune la amprente? Aceasta este promisiunea unui nou tip de înveliș care respinge substanțele uleioase. Cercetătorii germani din spatele descoperirii încercau să pună la punct o nouă generație de lentile pentru ochelari dar aceasta ar putea duce la gadget-uri care rămân curate – asta presupunând că viitoarele ecrane vor fi și rezistente la zgârieturi, după cum ne promite Gorilla Glass 2.

Pași în aceeași direcție a făcut și Microsoft cu tehnologia ecranului care se autosterilizează folosind raze UV, chiar dacă va ma trece un pic până când aceasta va fi disponibilă publicului.

 

Tehnologii promițătoare inventate în 2011 – partea VI: Full duplexing = calea către 5G

Mai multă lățime de bandă, mult mai multă lățime de bandă, tot mai multă lățime de bandă – aceasta este preocuparea principală a industriei wireless și găsirea de soluții pentru hrănirea foamei de viteză la internet prin mobil (apropo de diferența în viteză dintre 3G și 4G).

Preocupare validă deși operatorii de telefonie mobilă ar putea pune la dispoziția clienților conexiuni mult mai rapide folosindu-se de infrastructura curentă dacă ar pune în aplicare descoperirea cercetătorilor de la Universitatea Rice.

Echipa a reușit să atingă full duplexing – dublând efectiv cantitatea de date transmisă prin rețea – și asta folosind echipament contemporan. Cu toate că vor trebui puse la punct noi standarde wireless pentru a putea fi folosită tehnologia, aceasta ar putea fi lansată rapid, fără schimbări majore de infrastructură.

IBM micșorează mărimea unui bit la doar 12 atomi

Cercetătorii de la IBM au anunțat public că au reușit să reducă numărul atomilor de fier necesari pentru stocarea unui bit de informații de la aproximativ 1 milion (câți sunt necesari în prezent) la doar 12, lucru ce ar putea pava calea spre medii de stocare cu capacități care să facă de râs standardele cu care suntem obișnuiți în prezent.

Andreas Heinrich, omul care a condus departamentul Cercetare de la IBM în ultimii 5 ani, a afirmat că echipa a folosit un microscop de tipul „scanning tunneling (inventat tot de IBM în 1986), ce permite vizualizarea suprafețelor la nivel atomic precum și o formă neconvențională de anti-feromagnetism pentru a schimba biții din zero în unu. Combinând un număr de 96 de atomi, cercetării au creat 1 Byte (care conține 8 biți) – formând cuvântul „THINK” („GÂNDEȘTE” – sloganul favorit al celor de la IBM).

Mai trebuie să precizez că temperatura la care s-a desfășurat toată operațiunea este de 1 grad Kelvin care corespunde unor temperaturi de -272 °C (-458 °F) iar ordinul estimat de mărire al capacităților de stocare actuale prin implementarea acestei tehnologii este de aproximativ 100x. Astfel, memory stick-ul de 1TB proaspăt lansat de elvețienii de la Victorinox ar putea cu ușurință deveni capabil să stocheze 100 sau 150 de Terabytes, fapt care cam dă de pământ cu celebra lege a lui Moore (consider că oricum aceasta nu se aplica la capacitățile mediilor de stocare, ci doar la numărul de tranzistori și, prin extensie, la puterea de procesare).

După cum bine spune Andreas Heinrich în clipul de mai jos: „o companie nu ajunge să fie activă timp de 100 de ani (cât a împlinit recent IBM) dacă nu investește continuu în cercetare și inovație!” 

Acum, că această problemă teoretică a numărului minim necesar de atomi pentru a forma un bit a fost rezolvată, mai rămâne de soluționat provocarea inginerească de punere la punct a unui dispozitiv de stocare a datelor capabil de  aceleași performanțe ca un microscop de tipul scanning tunneling care să mai și funcționeze la temperaturi umane umane (probabil în spectrul -30/+60 °C . Lucru care nu va fi ușor. Sau ieftin.

Cât de rapid va fi 4G față de 3G?

2G, 3G, 3G+, 3,5G, 4G și lista poate continua cu HSPD, UMTS, LTE, CDMA, GSM, GPRS s.a.m.d. Cine are timp și nervi să țină minte atâtea majuscule, protocoale, standarde și specificații?

În fond și la urma-urmei utilizatorul final este interesat doar de plusul de viteză câștigat de noua generație de conexiune  la internet prin mobil față de cea veche: adică 4G (pentru a cărei premieră în România se bat în prezent Orange și Cosmote cu anul probabil al lansării 2013 sau 2014) față de actualul 3G.

În imaginea de mai jos aveți răspunsul, prezentat într-o formă sugestivă:

viteză 3G fata de 4G

Amatorilor cunoscători ai limbii engleze și dornici de o explicație mai detaliată le recomand clipul de mai jos:

This website uses a Hackadelic PlugIn, Hackadelic Sliding Notes 1.6.5.